Duminici

La mulți ani, domnule Rebengiuc! Azi a împlinit 80 de ani.
Sar de la un gând la altul. De fapt m-am așezat în fața laptop-ului cu un gând, apoi mintea mi-a alunecat ușor spre altă imagine, inspirată de invitația la ”negrese” făcută de Moni, iar până să mă aștern la scris, am aflat, de la un post de televiziune, despre Rebengiuc.
Duminicile sunt, de când mă știu, zilele familiei. Cred că nici n-aș ști să le petrec altfel. Uneori au fost tihnite, alteori au fost poate mai agitate deși, de astea din urmă, nici nu-mi mai amintesc.
În vremea copilăriei, când sâmbăta era zi de lucru și de școală, duminica începea, pentru noi copiii, undeva pe la ora zece, în miros de ”Bundas Kener” (friganele), cu cana de ceai îndulcită cu miere și multă, multă lămâie, sau de pâine prăjită frecată cu usturoi sau de ficat de pui gătit cu ceapă, din puiul sacrificat de mama în seara precedentă și pregătit după un complicat ritual (vi-l amintiți?).
Pe urmă, tot într-o veselie, eram, fie cu gând de plecare, fie cu dor de lectură, fie cu teme de finalizat, prinși cu ale noastre, timp în care mama, nu știu când le făcea pe toate (tăiețeii pentru supă, tăiați subțire ca firul de ață, din aluatul frământat și întins tot de ea, tot în aceași zi, friptură și câte, multe, altele), pregătea masa de prânz. Și fiecare zi de duminică aducea cu ea, ca o minune, o altă prăjitură. În aminitirile mele, fiecare duminică de-atunci, fie că era iarnă, toamnă, vară sau primăvară, era luminoasă, caldă și parfumată. Cu siguranță că toate momentele încordate, toate tensiunile, supărarile, neînțelegerile, dacă au fost, s-au șters  din memorie, nu pentru a mă proteja, ci doar pentru că lumina, voia bună, tihna și bucuria de a fi împreună, au fost cele care au definit duminicile de atunci.
Au venit pe urmă altfel de duminici, petrecute departe de casă și pot spune că în fiecare din ele am dus dorul căldurii din bucătăria mamei, a bunătăților de pe masă, a tihnei și lipsei de griji.
Apoi am trăit duminici în doi, cu farmecul lor, cu tihna și bucuria lor, cu strădania de a pune pe masă bucate și eventual, ca o minune, o prăjitură.
Azi am trăit o duminică, tot în familie, cu chec făcut de mama, alături de mica și drăgălașa mea nepoată, încăpățânată foc, isteață, sensibilă, drăgăstoasă.
Nu mă mai întorc la gândul dintâi, deși în treacăt pot spune că pornind de la un film francez, văzut în urmă cu o săptămână, la TVR, aș fi vrut să vorbesc despre graba și ușurința cu care noi oamenii sau poate totuși, doar unii dintre noi, condamnăm pe alții, emitem judecăți, fără să avem dorința sau curiozitatea de a înțelege, de a cunoaște povestea reală a lor.
Revin la ziua de duminică despre care pot spune că, și așa, petrecută, de ceva timp încoace, departe de cel drag, rămâne un timp al nostru, al familiei.
Mulțumesc pentru invitația la "negrese", care mi-a inspirat această mică tiradă.