Pe Irina Petrescu am descoperit-o, ca cei mai mulți dintre spectatori, în filmul Valurile Dunării. Eram adolescentă când l-am văzut prima dată. Povestea n-a avut prea mare însemnătate pentru mine dar, pot să spun, am fost fermecată de frumuseţea ei, de masculinitatea lui Ciulei, de poezia care răzbătea din film.
Îmi vin în minte imagini cu ea din Duminică la ora 6, cu Dan Nuţu, film în care amândoi erau atât de tineri, de frumoşi.
Au mai fost și alte filme, nu multe, pe unele le-am văzut, pe altele le-am pierdut, nici unul dintre ele nu mi-a lăsat o amintire la fel de puternică ca Valurile Dunării. Cu toate astea Irina Petrescu mi se părea, în puținele emisiuni TV la care a acceptat să apară, că e o artistă profundă, o intelectuală de clasă, discretă, generoasă, extrem de modestă. Știu, fără să o fi văzut pe scenă, doar din spectacolele de teatru televizate, că a fost o mare artistă.
Fără ei, actorii, de teatru, de fim, fără spectacolele lor, fără poezie, fără carte, fără muzică, fără film, ce-ar fi viața noastră? În ultimul timp din toate astea, cel mai mult avem parte de film, din păcate film românesc aproape de loc, filme americane, cu actori unul și unul, pentru că eu pe acelea le aleg, și ne atașăm de ei, actorii, ne interesăm de viața lor, ba mai mult, știm atâtea despre ei. Nimic rău în toate astea, face parte din viață, din cotidian. Dar, în același timp, aici, acasă la noi, sunt actori la care am ținut, care ne-au bucurat tinerețile, care și-au făcut meseria cu profesionalism, cu dăruire, care n-au fost, nici o clipă, mai prejos decât colegii lor americani, francezi sau italieni. Pe ei îi uităm? De ei nu mai vream să știm? Pentru că unul câte unul, se duc și lasă un gol în urma lor, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Șerban Ionescu, Emil Hossu, Adrian Pintea, Irina Petrescu și câți alții, care ne-au făcut viața puțin mai frumoasă. Așa se întâmplă cu toți. Știu, dar am simțit că trebuie să încerc să spun ceva, nu mult, poate am spus prea puțin, oricum ceva, care să fie ca un mesaj de rămas bun.
Rămas bun, Irina Petrescu.
Eu mi-o amintesc in filmul "O lumina la etajul 10", remarcabila prestatia ei. Introvertita, misterioasa si plina de farmec, iti revela o melancolie abia disimulata....in toate personajele interpretate.
RăspundețiȘtergereAcest film, binenteles vazut inainte de '89, il recomand tuturor celor care vor sa vada un film bun, de arta, cu o poveste simpla dar de o profunzime greu de pus in cuvinte. Si desi, va vine greu sa credeti si inainte de '89 am avut filme premiate la festivaluri internationale de film.
Asa e. Multe dintre ele, povestiri adevarate... care impresionau, nu printr-un limbaj obscen, ci prin profunzime, prin imagine, prin naratiune...
ȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
ȘtergereEu mi-o amintesc intr-un almanah de prin anii 80, imbracata intr-o rochie tricotata, dreapta si destul de stramta, purtand cizme negre din piele lucioasa. Avea parul lung, negru si era cea mai frumoasa actrita din editia aia. Eu una, copil fiind, am fost impresionata.
RăspundețiȘtergere