Amintiri ... nu cele îndepărtate, din vremea copilăriei, a școlii, a anilor de demult ... nu, din cele mai recente ...
Cu cinci ani în urmă, în primăvara anului 2008, cineva, ca o luminiță, m-a provocat să iau lecții de conducere auto, cu convingerea că îmi va place. Eu nu eram așa convinsă, ba mai mult, eram neîncrezătoare, temătoare și, aparent, împiedicată, stângace. Nici soțul meu nu avea altă părere. Totuși, am răspuns provocării. M-am înscris la școala de șoferi pe care am început-o efectiv prin iunie și-am terminat-o în august. Eram exact așa cum bănuiam, cum credea și tovarășul meu de viață că sunt: total nepricepută. Prima zi la volan: o experiență haioasă, de neuitat. Tremuram toată, nu înțelegeam nimic, țineam măinile pe volan, piciorul stâng înțepenit pe o pedală (s-a dovedit că era ambreiajul) și, într-o parcare din Rogerius, printre tiruri sau alte mașini staționate acolo, am rotit mașina de câteva ori, fără să înțeleg ceva din manevrele pe care le făceam (asta dacă am și făcut ceva, ținând cont de faptul că și instructorul avea acces la două pedale). A doua oră de ”instrucție” n-a fost mai clară pentru mine; printre mașini în trafic, cu șoferi grăbiți, iritați, nemulțumiți, care claxonau, driblau sau ce mai făceau ... numai o începătoare, neștiutoare, temătoare, tremurândă, nu avea ce căuta ... Dar nu m-am lăsat. Și m-am tot dus, m-am tot dus, până am epuizat orele și-am dat examenul, la fel de temătoare, de pierdută, oarecum mai puțin neștiutoare (între timp ceva tot s-a prins și de mine, măcar aranjatul scaunului, a oglinzilor și pornitul mașinii). N-am reușit să întorc mașina pe drum din trei mișcări, poate nici din cinci, era să intru cu ea-ntr-un stâlp și polițistul m-a oprit, că-i părea rău de mașină și m-a oprit și din drumul spre permis. Așa că am luat-o aproape de la capăt. Dar nu m-am lăsat. Din joacă. Alte ore de instrucție, parcă puțin mai îndrăzneață, mai încrezătoare. A doua oară, trei mișcări mi-au ajuns ca să întorc mașina. Iar parcarea cu spatele mi-a reușit din prima, doar roțile (încăpățânatele!) au rămas întoarse, gata s-o pornească spre dreapta. Dar ce mai conta? Era mașina în parcare? La locul cerut? Da. Așa că mi-am primit permisul.
Acum mai trebuia să-l conving pe Mihai. Proba asta a fost cea mai grea. Chiar dacă el a sperat că-l voi convinge din prima. Și uite așa, ce-am început în 2008, am terminat tot în 2008. Eram, printre altele, posesoarea unui impecabil permis, alt document de ținut în sertar. A stat așa vreo doi ani. Abia în 2010 m-am hotărât: îmi cumpăr mașină, fie ce-o fi.
De-atunci mă folosesc de ea, cu emoție, dar și cu o oarecare plăcere.
Așa am răspuns la o provocare ...