Zboruri

Primul meu zbor cu avionul către București, cu un avion AN24, mi-l amintesc de parcă a fost ieri, deși au trecut peste treizeci de ani, nu mi-a provocat spaimă sau traume de nici un fel, doar o imensă stupoare când am dat ochii cu aparatul de zbor. Felul în care se îmbinau componentele fuselajului cu nituri care parcă erau gata să cedeze la cea mai măruntă zdruncinare, mărimea lui, mai bine zis, micimea lui, m-au blocat. Am făcut un pas înapoi, instinctiv. Cineva, știu bine cine, a sesizat ezitarea și m-a prins de braț, împingându-mă ușor către scara cu vreo cinci-șase trepte pe care trebuia să urc, spunându-mi că-mi va fi alături și asigurându-mă că nimic rău nu mi se va întâmpla. M-am bucurat nespus să recunosc, în acea persoană, pe mama unuia dintre colegii mei de școală.

Fiind tânără, inconștientă, nu mi-a fost frică de loc. Singura senzație neplăcută, pe care uneori o resimt și acum, în unele tipuri de avioane, a fost cea de claustrofobie. Dar zborul s-a derulat fără probleme, în timpul prevăzut, fără să se înregistreze nici măcar un minut de întârziere. Atunci, în ziua aceea, mie mi-ar fi prins bine să întârzie puțin, chiar mai mult, de fapt. Era o zi de duminică, prima zi după schimbarea orei, de la cea de iarnă la cea de vară. În noaptea aceea ceasurile au fost date cu o oră înainte, astfel încât cei care trebuiau să mă aștepte la aeroport, dormind numărul obișnuit de ore, au ajuns cu o oră după aterizarea avionului, timp în care am tot întrebat pe unii, pe alții, chiar pe un milițian, dacă știu de Aleea Buhuși, sperând că e "floare la ureche", dar nimeni nu auzise vreodată de aleea cu pricina.

Fix după un ceas, grăbit și vădit încurcat, mi-a zâmbit, de dincolo de ușă, vărul meu. Așa a început aventura cunoașterii Bucureștiului, căci drumul de la aeroportul Băneasa către casa lui, undeva pe Aleea Buhuși, a durat mai bine de două ore, dublul timpului în care am zburat pe deasupra norilor, cu decolare și aterizare cu tot. Dar asta e o altă poveste.

Deja ”versată” după zborul acela la București, dus-întors, odată aflată în slujba statului, fiecare deplasare la București am preferat s-o fac cu avionul, căci AN-ul 24 îmi era pe plac, iar piloții se dovedeau a fi extrem de dibaci.

După AN 24 am cunoscut un YL nu mai știu cât, cu care am zburat, tot curajoasă, către Moscova, pornind într-un periplu, extrem de pitoresc și inedit, prin Rusia, Lituania și Estonia, pe atunci toate în URSS. Dar și asta e o altă poveste.

Apoi, n-am mai zburat decât cu gândul, uneori fără peripeții și riscuri, alteori, mai îndrăzneț, peste reguli, peste prejudecăți, peste răutatea oamenilor, departe, într-un loc al bunului simț, al iubirii, al devotamentului și dăruirii. Zboruri fără aparate, fără piloți, în care am folosit doar propria busolă. 

Au urmat zborurile în doi, cele mai confortabile, căci pregătirile, deciziile, emoțiile, bucuriile, toate astea și câte altele, sunt purtate pe patru umeri, iar povara e astfel înjumătățită.

M-am întors la zborurile de una singură, în căutarea culcușului, a căminului, a casei mele.  Dintre toate, aceste zboruri mi se par cele mai solicitante. Odată, pentru că deși ”lumea civilizată”, cum bine spunea o colegă de-a mea, oferă călătorului cât mai multe facilități, accesarea lor, pentru un necunoscător, e o adevărată provocare: check in on-line, dacă nu-l faci te costă, check in la aeroport, dacă nu ești atent, ratezi un loc bun, bagaj de mână, nici prea mare, nici prea greu, sticluțe, care trebuie să fie ”atât” de mici, ”astfel” ambalate și câte altele. Pe de altă parte, pentru că drumul, dus-întors, mă duce și mă aduce de la o casă a noastră la alta, cu teama și emoția de a nu pierde, între aceste peregrinări, drumul spre căminul nostru.

Câtă frământare e în noi oamenii, plecăm și venim de ici-colo, mereu în căutarea a ceva, mereu cu un scop sau altul, mereu îndrăzneți, optimiști, încrezători. Oarecum și forfoteala asta, dorința de a vedea un loc, de a explora o altă lume, înseamnă, înainte de toate, un anume fel de zbor, un zbor al minții, al gândului, al curiozității.

Până la urmă, nu cu avionul, dotat cu tehnica cea mai avansată, zburăm cel mai sus, nu zborul acela ne ridică, chiar dacă ne poartă deasupra norilor, ci mai degrabă, mintea noastră, cu inepuizabilele ei resurse de a creea, de a imagina, de a analiza, ne ridică cu adevărat în zboruri mirifice. Aceste zboruri sunt cele mai provocatoare, iar de astfel de zboruri, fiecare dintre noi am avut parte, măcar o dată în viață.