- remember

Katharine Hepburn ar fi implinit in 12 mai 106 ani. S-a stins din viata in urma cu 10 ani, la 96 de ani. Pana si aceasta longevitate e remarcabila. Dar nu prin asta s-a facut remarcata. De fapt s-au scris atatea despre ea, a fost apreciata de critici, a fost nominalizata de douasprezece ori la Premiul Oscar pentru cea mai buna actrita, a primit patru astfel de distinctii, a primit Globuri de Aur, premii Cesar si multe altele. A avut o viata distincta fata de alte celebritati de la Hollyhood.
Candva, in copilarie, am fost fermecata de actrita aceasta, vrajita de gratia, eleganta, umorul si inteligenta ei. Indraznesc să o descriu in cateva cuvinte. Debutul ei a fost tarziu, dupa ce a implinit 25 de ani, a jucat teatru, cred că avea aproape 30 de ani când a patruns in lumea filmului.
Mereu a avut propriile ei pareri despre cum vrea sa joace, despre personajele pe care le-a interpretat, despre parteneri. Nu a fost o colaboratoare comoda, gasea mereu ceva de comentat, de criticat. Dar, a fost extrem de muncitoare, devotata si curioasa. Am vazut-o jucand si dupa ce-a depasit varsta de 80 de ani si a facut-o admirabil. Mi-e dor sa mai vad un film cu ea.

Rămas bun...

Rămas bun, Irina Petrescu.
Pe Irina Petrescu am descoperit-o, ca cei mai mulți dintre spectatori, în filmul Valurile Dunării. Eram adolescentă când l-am văzut prima dată. Povestea n-a avut prea mare însemnătate pentru mine dar, pot să spun, am fost fermecată de frumuseţea ei, de masculinitatea lui Ciulei, de poezia care răzbătea din film.

Îmi vin în minte imagini cu ea din Duminică la ora 6, cu Dan Nuţu, film în care amândoi erau atât de tineri, de frumoşi.
Au mai fost și alte filme, nu multe, pe unele le-am văzut, pe altele le-am pierdut, nici unul dintre ele nu mi-a lăsat o amintire la fel de puternică ca Valurile Dunării. Cu toate astea Irina Petrescu mi se părea, în puținele emisiuni TV la care a acceptat să apară, că e o artistă profundă, o intelectuală de clasă, discretă, generoasă, extrem de modestă. Știu, fără să o fi văzut pe scenă, doar din spectacolele de teatru televizate, că a fost o mare artistă.
Fără ei, actorii, de teatru, de fim, fără spectacolele lor, fără poezie, fără carte, fără muzică, fără film, ce-ar fi viața noastră? În ultimul timp din toate astea, cel mai mult avem parte de film, din păcate film românesc aproape de loc, filme americane, cu actori unul și unul, pentru că eu pe acelea le aleg, și ne atașăm de ei, actorii, ne interesăm de viața lor, ba mai mult, știm atâtea despre ei. Nimic rău în toate astea, face parte din viață, din cotidian. Dar, în același timp, aici, acasă la noi, sunt actori la care am ținut, care ne-au bucurat tinerețile, care și-au făcut meseria cu profesionalism, cu dăruire, care n-au fost, nici o clipă, mai prejos decât colegii lor americani, francezi sau italieni. Pe ei îi uităm? De ei nu mai vream să știm? Pentru că unul câte unul, se duc și lasă  un gol în urma lor, Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache, Șerban Ionescu, Emil Hossu, Adrian Pintea, Irina Petrescu și câți alții, care ne-au făcut viața puțin mai frumoasă. Așa se întâmplă cu toți. Știu, dar am simțit că trebuie să încerc să spun ceva, nu mult, poate am spus prea puțin, oricum ceva, care să fie ca un mesaj de rămas bun.
Rămas bun, Irina Petrescu.

Ce-am avut și ce-am pierdut

Am petrecut o seară de vineri, cu Tudor Gheorghe, în sala teatrului Regina Maria, el pe scenă, acompaniat de un taraf autentic, eu, undeva la balcon, în rândul 4, alături de colegii mei.
De data asta, Tudor Gheorghe, ne-a propus și ne-a invitat să descoperim, prin muzică și povestiri, crâmpeie din viața românului, într-un spectacol pe care l-a numit ”Ce-am avut și ce-am pierdut”.
Vocea lui puternică, melodioasă, claritatea cu care rostește cuvintele, felul aparte în care ni l-a redat pe Marin Sorescu, au făcut ca cele două ore de spectacol să treacă pe neobservate.
Mă încântă, de fiecare dată, bucuria cu care ne împărtășește ceea ce a descoperit într-un cântec vechi, de mult uitat, într-un autor, de mult ”demodat”, umorul, uneori tăios, cu care vrea să ne trezească din amorțeală.

 

Fiecare întâlnire cu Tudor Gheorghe e o bucurie, fiecare întâlnire cu el e prea scurtă, de fiecare dată am sentimentul că nu s-a terminat povestirea, că trebuie să mai urmeze ceva, că restul nu poate fi tăcere.
Nu am, din păcate, o înregistrare din seara aceasta, dar vă ofer un cântec de-al lui, vesel și oarecum trist, ca o ciocolată dulce-amăruie, cântat cu mare bucurie și generozitate.

Un vis

Nu ştiu când am început să aranjez prin casă un scaun, un fotoliu, un covor, să mut, de pe o mobilă pe alta, o vază sau un bibelou, să orânduiesc cărțile pe rafturi, după o regulă numai de mine înţeleasă, știu doar că le-am făcut, nu pentru că eram dornică să rostuiesc, ci doar pentru că mi se părea că acele câteva lucruşoare, pe care le adunaseră ai mei, îşi vor găsi locul şi valoarea într-o altă lumină, într-o altă poziție.

Apoi am început să desenez interioare, camere, terase, să mut, pe hârtie, dormitorul, din partea de sud, în partea vestică a casei, de la parter la etaj, să adaug sau să renunț la o baie, să măresc bucătaria, să creez un spațiu de depozitare, unul de lectură, cu fotolii și rafturi multe pentru cărțile pe care le aveam și pe care urma să le am. Pentru toate astea aveam în minte culori, dimensiuni. Bunăoară, dormitorul mi-l imaginam în culori calde, dar potolite, pastelate chiar, fie de culoarea caisei, fie a mierii de salcâm, pe când bucătăria mi-o imaginam cu pereţi albi, strălucitori, cu vase colorate, cu flori în ghivece pe pervaze. Desenam dulapuri, cu sertare şi poliţe cât mai utile, cu spaţii generoase, încăperi în care să păstrăm lucruri de mult nefolosite, dar de care nu ne putem despărţi... aşa cred că a apărut moda vintage.

Îmi plăcea să-mi imaginez grădina, nu foarte încărcată, cu iarbă deasă şi câţiva pomi fructiferi, cu trandafiri care se agaţă pe garduri, cu lalele de toate culorile, la început de aprilie, cu bujori în mai, cu tufe de zmeură, pe margini, în iunie, iar pe terasă, fotolii de nuiele, lângă o măsuţă de lemn cu tăblie de ceramică, lângă care să poposesc sâmbăta şi duminica, pentru a citi o carte, a savura o prăjitură, alături de cel drag. Casa trebuia să aibă ferestre largi, spre terasă, ca să ne bucurăm de lumina şi culorile grădinii.

De curând am văzut o astfel de casă, departe de oraş şi, de atunci, desenez, din nou în minte, interiorul, culorile, mobila, grădina. Visez. Uneori ne face bine să visăm. 
În visul meu apare o casă, confortabilă, dar nu mare, călduroasă și luminoasă, în care să-i primim pe cei dragi nouă, să ne bucurăm împreună, primăvara de cireșul înflorit, de narcise și lalele, să tundem iarba ca să ne așezăm vara sub o umbrelă la soare, să meșteșugim ba la un gard, ba la o streașină, ca ziua să fie mai plină, în care serile să ne cuibărim pe șezlonguri, sub o pătură, ascultând greierii, unde un câine lup sau un retriever auriu, încă nu sunt hotărâtă, ar aştepta, cu nerăbdare, bătând din coadă, să-l scoatem la plimbare. O casă construită de noi, pentru noi, o provocare şi o împlinire, în acelaşi timp. Un vis al meu...

Zboruri

Primul meu zbor cu avionul către București, cu un avion AN24, mi-l amintesc de parcă a fost ieri, deși au trecut peste treizeci de ani, nu mi-a provocat spaimă sau traume de nici un fel, doar o imensă stupoare când am dat ochii cu aparatul de zbor. Felul în care se îmbinau componentele fuselajului cu nituri care parcă erau gata să cedeze la cea mai măruntă zdruncinare, mărimea lui, mai bine zis, micimea lui, m-au blocat. Am făcut un pas înapoi, instinctiv. Cineva, știu bine cine, a sesizat ezitarea și m-a prins de braț, împingându-mă ușor către scara cu vreo cinci-șase trepte pe care trebuia să urc, spunându-mi că-mi va fi alături și asigurându-mă că nimic rău nu mi se va întâmpla. M-am bucurat nespus să recunosc, în acea persoană, pe mama unuia dintre colegii mei de școală.

Fiind tânără, inconștientă, nu mi-a fost frică de loc. Singura senzație neplăcută, pe care uneori o resimt și acum, în unele tipuri de avioane, a fost cea de claustrofobie. Dar zborul s-a derulat fără probleme, în timpul prevăzut, fără să se înregistreze nici măcar un minut de întârziere. Atunci, în ziua aceea, mie mi-ar fi prins bine să întârzie puțin, chiar mai mult, de fapt. Era o zi de duminică, prima zi după schimbarea orei, de la cea de iarnă la cea de vară. În noaptea aceea ceasurile au fost date cu o oră înainte, astfel încât cei care trebuiau să mă aștepte la aeroport, dormind numărul obișnuit de ore, au ajuns cu o oră după aterizarea avionului, timp în care am tot întrebat pe unii, pe alții, chiar pe un milițian, dacă știu de Aleea Buhuși, sperând că e "floare la ureche", dar nimeni nu auzise vreodată de aleea cu pricina.

Fix după un ceas, grăbit și vădit încurcat, mi-a zâmbit, de dincolo de ușă, vărul meu. Așa a început aventura cunoașterii Bucureștiului, căci drumul de la aeroportul Băneasa către casa lui, undeva pe Aleea Buhuși, a durat mai bine de două ore, dublul timpului în care am zburat pe deasupra norilor, cu decolare și aterizare cu tot. Dar asta e o altă poveste.

Deja ”versată” după zborul acela la București, dus-întors, odată aflată în slujba statului, fiecare deplasare la București am preferat s-o fac cu avionul, căci AN-ul 24 îmi era pe plac, iar piloții se dovedeau a fi extrem de dibaci.

După AN 24 am cunoscut un YL nu mai știu cât, cu care am zburat, tot curajoasă, către Moscova, pornind într-un periplu, extrem de pitoresc și inedit, prin Rusia, Lituania și Estonia, pe atunci toate în URSS. Dar și asta e o altă poveste.

Apoi, n-am mai zburat decât cu gândul, uneori fără peripeții și riscuri, alteori, mai îndrăzneț, peste reguli, peste prejudecăți, peste răutatea oamenilor, departe, într-un loc al bunului simț, al iubirii, al devotamentului și dăruirii. Zboruri fără aparate, fără piloți, în care am folosit doar propria busolă. 

Au urmat zborurile în doi, cele mai confortabile, căci pregătirile, deciziile, emoțiile, bucuriile, toate astea și câte altele, sunt purtate pe patru umeri, iar povara e astfel înjumătățită.

M-am întors la zborurile de una singură, în căutarea culcușului, a căminului, a casei mele.  Dintre toate, aceste zboruri mi se par cele mai solicitante. Odată, pentru că deși ”lumea civilizată”, cum bine spunea o colegă de-a mea, oferă călătorului cât mai multe facilități, accesarea lor, pentru un necunoscător, e o adevărată provocare: check in on-line, dacă nu-l faci te costă, check in la aeroport, dacă nu ești atent, ratezi un loc bun, bagaj de mână, nici prea mare, nici prea greu, sticluțe, care trebuie să fie ”atât” de mici, ”astfel” ambalate și câte altele. Pe de altă parte, pentru că drumul, dus-întors, mă duce și mă aduce de la o casă a noastră la alta, cu teama și emoția de a nu pierde, între aceste peregrinări, drumul spre căminul nostru.

Câtă frământare e în noi oamenii, plecăm și venim de ici-colo, mereu în căutarea a ceva, mereu cu un scop sau altul, mereu îndrăzneți, optimiști, încrezători. Oarecum și forfoteala asta, dorința de a vedea un loc, de a explora o altă lume, înseamnă, înainte de toate, un anume fel de zbor, un zbor al minții, al gândului, al curiozității.

Până la urmă, nu cu avionul, dotat cu tehnica cea mai avansată, zburăm cel mai sus, nu zborul acela ne ridică, chiar dacă ne poartă deasupra norilor, ci mai degrabă, mintea noastră, cu inepuizabilele ei resurse de a creea, de a imagina, de a analiza, ne ridică cu adevărat în zboruri mirifice. Aceste zboruri sunt cele mai provocatoare, iar de astfel de zboruri, fiecare dintre noi am avut parte, măcar o dată în viață.

Duminici

La mulți ani, domnule Rebengiuc! Azi a împlinit 80 de ani.
Sar de la un gând la altul. De fapt m-am așezat în fața laptop-ului cu un gând, apoi mintea mi-a alunecat ușor spre altă imagine, inspirată de invitația la ”negrese” făcută de Moni, iar până să mă aștern la scris, am aflat, de la un post de televiziune, despre Rebengiuc.
Duminicile sunt, de când mă știu, zilele familiei. Cred că nici n-aș ști să le petrec altfel. Uneori au fost tihnite, alteori au fost poate mai agitate deși, de astea din urmă, nici nu-mi mai amintesc.
În vremea copilăriei, când sâmbăta era zi de lucru și de școală, duminica începea, pentru noi copiii, undeva pe la ora zece, în miros de ”Bundas Kener” (friganele), cu cana de ceai îndulcită cu miere și multă, multă lămâie, sau de pâine prăjită frecată cu usturoi sau de ficat de pui gătit cu ceapă, din puiul sacrificat de mama în seara precedentă și pregătit după un complicat ritual (vi-l amintiți?).
Pe urmă, tot într-o veselie, eram, fie cu gând de plecare, fie cu dor de lectură, fie cu teme de finalizat, prinși cu ale noastre, timp în care mama, nu știu când le făcea pe toate (tăiețeii pentru supă, tăiați subțire ca firul de ață, din aluatul frământat și întins tot de ea, tot în aceași zi, friptură și câte, multe, altele), pregătea masa de prânz. Și fiecare zi de duminică aducea cu ea, ca o minune, o altă prăjitură. În aminitirile mele, fiecare duminică de-atunci, fie că era iarnă, toamnă, vară sau primăvară, era luminoasă, caldă și parfumată. Cu siguranță că toate momentele încordate, toate tensiunile, supărarile, neînțelegerile, dacă au fost, s-au șters  din memorie, nu pentru a mă proteja, ci doar pentru că lumina, voia bună, tihna și bucuria de a fi împreună, au fost cele care au definit duminicile de atunci.
Au venit pe urmă altfel de duminici, petrecute departe de casă și pot spune că în fiecare din ele am dus dorul căldurii din bucătăria mamei, a bunătăților de pe masă, a tihnei și lipsei de griji.
Apoi am trăit duminici în doi, cu farmecul lor, cu tihna și bucuria lor, cu strădania de a pune pe masă bucate și eventual, ca o minune, o prăjitură.
Azi am trăit o duminică, tot în familie, cu chec făcut de mama, alături de mica și drăgălașa mea nepoată, încăpățânată foc, isteață, sensibilă, drăgăstoasă.
Nu mă mai întorc la gândul dintâi, deși în treacăt pot spune că pornind de la un film francez, văzut în urmă cu o săptămână, la TVR, aș fi vrut să vorbesc despre graba și ușurința cu care noi oamenii sau poate totuși, doar unii dintre noi, condamnăm pe alții, emitem judecăți, fără să avem dorința sau curiozitatea de a înțelege, de a cunoaște povestea reală a lor.
Revin la ziua de duminică despre care pot spune că, și așa, petrecută, de ceva timp încoace, departe de cel drag, rămâne un timp al nostru, al familiei.
Mulțumesc pentru invitația la "negrese", care mi-a inspirat această mică tiradă.

Căutări. Derapaje

Sunt deja zile, care s-au facut o săptămână, de când n-am mai scris. N-aș putea spune că am fost prinsă cu alte lucrări, și timpul nu mi-a permis, sau că nu m-am gândit la blog. M-am gândit și-am citit tot ce-au postat fetele din clubul bloggeritelor, am și comentat câteva din scrierile lor. Pur și simplu, adevărul e că n-am știut despre ce să scriu.
Subiecte ”fierbinți” cum ar fi drepturile consumatorului, nebunia cumpărăturilor și a promoțiilor care-i imbecilizează pe oameni, șansele de a deveni ”vedetă”, alegerile pe care le facem în viață sau care ni se impun și în fața cărora nu ne mai rămâne decât resemnarea, abuzurile la care sunt supuși copii, femeile, oamenii în general, din toate colțurile lumii, haine, meserii și câte și mai câte, toate au fost abordate cu dezinvoltură de bloggerițele din clubul ”locul nostru”. Au utilizat tot tacâmul, muzică, versuri, imagini, ca demersul lor să fie cât mai complet. M-au dezarmat cu ușurința cu care găsesc ceva de împărtășit, cu agerimea cu care scriu, chiar și cu delicata grabă de a scrie. Așa că, dezarmată, golită complet de informații, de abilitatea de a le identifica, de a le reda, m-am oprit, am ales să citesc, să adaug o părere, să mărgelesc.