miercuri, 30 ianuarie 2013

Test

Zilele trecute, din joacă, am răspuns unui test provocator care consta din șase întrebări aparent simple, clare, însă s-a dovedit că erau mici capcane puse judecății noastre, ce aveau menirea ca într-un mod îndrazneț și creativ să dezvăluie, în doar cinci minute, adevărul despre cine ești, cum iubești, dar și despre cel pe care-l iubești. Cum să rezist acestei provocări?!
Una dintre întrebări mi s-a părut ciudată și am cântărit răspunsul prin prisma logicii matematice, am trecut pe urmă la o abordare filozofică, ca să decid,  apoteotic, pe baza instinctului. Întrebarea era: ”Iți dorești să vizitezi o peșteră și decizi să o explorezi de la un capăt la altul, făcând un tur complet al ei. Cum ai prefera să fie peștera respectivă?” iar răspunsurile, sunt:
”1. Să aibă o intrare îngustă, însă o ieșire largă și cuprinzătoare.
  2. Să aibă același spațiu la intrare și la ieșire.
  3. Să aibă o intrare largă și cuprinzătoare, însă o ieșire îngustă.”

Pentru cineva care suferă de claustrofobie, o astfel de întrebare, cu răspunsuri propuse, nu face decât să accentueze fobia. Mă vedeam în faţa unei peșteri, cu o intrare prin care trebuie să pătrund în patru labe, gata să mă sufoc de teama că  n-am să mai revin la poziția verticală, căutând cu înfrigurare ieșirea largă și cuprinzătoare. Cu o problemă similară am constatat că m-aș putea confrunta în situația propusă la punctul 3, adică după ce mă plimb prin peștera largă și cuprinzătoare la intrare, iată-mă, forțându-mă, tot în patru labe, să ies cât mai repede, înainte de a mi se opri inima de spaimă, prin ieșirea îngustă. Am trecut la cea de-a doua propunere: același spațiu la intrare și la ieșire. Aici am folosit logica matematică, nu de alta dar eram gata-gata să aleg acest răspuns care, fie vorba între noi, ca să divulg secretul, ar fi fost răspunsul cel mai cuminte. Dar matematic vorbind, același spațiu la intrare și la ieșire nu înseamnă neaparat larg și cuprinzător. Deci, logic, șansele să fie largă sau îngustă erau fifty-fifty. Atunci, decât să mă târăsc de la intrare, până la ieșire, prefer să aleg alt răspuns. Și am ales, abdicând de la logică, să mă târăsc la început, ca apoi, la ieșire să nu mai am grija aceasta. Interpretarea testului, la acest răspuns, este ”Nu cunoști ce înseamnă cumpătarea și nici simțul măsurii atunci când cheltui bani. Pentru tine sunt un mijloc de a-ți procura lucrurile de care ai nevoie și la care visezi. Ai tendința de a cheltui mai mulți bani decât căștigi.” M-am necăjit când am văzut   c-am dat-o în bară și că răspunsul de la punctul 2 ar fi fost mai aproape de ceea ce cred eu despre mine, dar pe urmă, fără să accept că tot ce se spune acolo mi se potrivește, m-am gândit că așa e, pentru mine banii sunt doar un mijloc de a-mi procura lucrurile de care am nevoie. Nu i-am privit niciodată altfel, dar tot atât de adevărat e că nu m-am întins mai mult decât îmi permite plapuma. Cât de relative sunt încercările, testele la care suntem supuşi în viață, cât de mult depinde reacţia noastră, răspunsul nostru, de momentul la care suntem supuși la ele, de conjunctura în care ne aflăm, de vârsta pe care o avem. Într-un fel răspundem la o întrebare, la vârsta de 16 sau la 20 de ani, într-altfel la 40 sau 50 de ani și cu totul altfel la 70 sau 80 de ani. Până la urmă suntem de fiecare dată aceiași, doar puțin căte puțin schimbaţi, încercaţi, îmbunaţi, împăcaţi sau înneguraţi. Sau poate suntem mai sereni, mai emancipaţi sau mai entuziasmaţi.

marți, 29 ianuarie 2013

Jocul cu mărgele


Mă joc în continuare. Ba comentând cele scrise de fetele ”bloggerițe”, ba înșirând mărgele.
Înșirând e prea puțin spus. Procesul tehnologic e complex, presupune mai mulți pași, vreo trei instrumente, ba chiar și un liniar și o lanternă, atunci când mărgelele, frumoasele, rotunde și poznașe, cum sunt uneori, îmi scapă dintre degete și... ia ghiciți unde găsesc de cuviință să se rostogolească: sub pat, în cel mai întunecat și îndepărtat loc. Și cum vă spuneam, fără să concep și, implicit, să utilizez un manual de mărgelit, de câtva timp încoace, m-am apucat de jocul cu mărgele. Și-mi place.

 Cam așa arată masa de lucru atunci când mă joc cu mărgelele de sticlă.
Am tot făcut brățări, broșe și lanțuri. Le-am făcut pentru cele dragi mie. Nici nu știu ce mi-a plăcut mai mult, să aleg mărgelele, încuietorile și alte piese, să le aranjez în fel și chip ca să ia forma cea mai potrivită, să le montez sau să le ofer în dar? Toate mi-au plăcut, în egală măsură și mi-au adus bucurie.
Să mă laud cu câteva dintre ele? Cu cele, câteva, puține, pe care le-am imortalizat cu telefonul mobil, căci celelalte, broșe, brățări, lanțuri, sunt la cele la care m-am gândit atunci când le mărgeleam.












Pare simplu, nu-i așa? Atunci când îți ciupești degetele cu unul dintre cleștișori sau când tai prea mult sau când nu-ți reușește cârligul de prindere și e fie prea mic, fie deformat, pare complicat. Dar acesta e jocul și partea frumoasă e că n-ai nevoie, nici de manual de ”implementare”, nici de norme de protecția muncii. Ești acolo, cu toate mărgelele și celelalte chestii în fața ta, și mintea începe s-o ia razna. Și vezi că mărgica verde se potrivește cu cea roșie, că ametistul e în largul lui lângă un aquamarin sau lângă un apatit, că jadul și coralul, nu mai vorbesc de cuarț, își găsesc cu ușurință locul în șirag.
Cam așa poate fi jocul cu mărgele de sticlă, când te apuci de mărgelit.

vineri, 25 ianuarie 2013

Virginia Woolf

Azi se împlinesc 131 de ani de la naşterea Virginei Woolf. Aţi citit ceva scris de ea?
Mi-am cumpărat Doamna Dalloway dar încă nu i-a venit rândul. Şi pentru că imi reproşez această ignoranţă, m-am gândit să compensez şi să scriu in memoriam despre ea. 

Mama Virginiei Woolf a fost o femeie frumoasă și renumită, Julia Prinsep Stephen, care a fost model pentru pictorii prerafaeliți, ca de exemplu Edward Burne-Jones. Tatăl ei, Sir Leslie Stephen, a fost un autor remarcabil, critic și alpinist. Cei doi au avut împreună patru copii, pe lângă cei trei, respectiv unul, pe care i-au adus în căminul lor din căsătoriile anterioare, căci ambii părinți fuseseră căsătoriți și rămăseseră văduvi.
Printre vizitatorii casei au fost personalităţi ale societăţii literare victoriene: Henry James, George Henry Lewes, Julia Margaret Cameron (mătușa Julei Stephen) și James Russel Lowell, care a fost nașul de onoare al Virginiei. În plus, aveau o imensă bibliotecă din care Virginia și sora ei Vanessa (spre deosebire de frații lor, care au fost trimiși la școală) au învățat despre clasici și literatura engleză.

Operele ei cele mai renumite includ: Doamna Dalloway, Spre far, Orlando și eseul de dimensiunea unei cărți A Room of One's Own, cu faimosul său dicton: "O femeie trebuie să dispună de bani și de o cameră separată, dacă vrea să scrie ficțiune".

Virginia s-a căsătorit cu scriitorul Leonard Woolf în 1912. În ciuda statutului său material nesatisfăcător, despre care Virginia ar fi zis în timpul logodnei "evreul fără un bănuț", cei doi au reuşit să mențină o relație frumoasă. Într-adevăr, în 1937, Woolf scria în jurnalul său: "Amorul după 25 de ani nu suportă despărțirea... înțelegi, e o plăcere enormă să fii dorită ca soție. Și căsătoria noastră e atît de unitară".
A fost o femeie educată, plină de contradicţii, care a suferit multe depresii după moartea părinţilor, care a fost abuzată sexual de fraţii ei vitregi, care a avut la maturitate o relaţie sexuală cu Vita Sackvile-West cu care, de altfel, a rămas prietenă până la sfărşitul vieţii.  În 1928, în Orlando, Virginia Woolf a prezentat-o pe Sackvile-West într-o fantastică biografie în care viața eroinei cuprinde trei secole și ambele sexe. Aceasta a fost numită de Nigel Nicolson, fiul lui Vita Sackvile-West, "cea mai lungă și cea mai fascinantă scrisoare de dragoste din literatură".
În martie 1941, Virginia Woolf s-a sinucis. Şi-a îmbrăcat paltonul, şi-a umplut buzunarele cu pietre și a intrat în rîul Ouse din apropierea casei sale, unde s-a înnecat.

Este considerată ca fiind una dintre marile romanciere din secolul al XX-lea, unul dintre cei mai însemnați moderniști şi o mare inovatoare a limbii engleze.

marți, 22 ianuarie 2013

10 of the weirdest-shaped homes you'll ever see - MSN Real Estate

10 of the weirdest-shaped homes you'll ever see - MSN Real Estate
Încă nu m-am hotărât: între belly dance și chiuloasa sau chiulasa (că și așa am găsit pe internet) de la mașina lui Mihai, care-mi place mai mult! Vedeți ce dilemă mă încearcă? Cum am ajuns în situația asta, aproape imposibil de depășit (că nu-mi mai aduce mecanicul auto chiuloasa asta acasă!), nu știu să spun. Până acum 10 zile știam precis ce-mi place. Mă rog, cât de precis se poate ști. De când a ajuns mașina acasă, fără Mihai, aflu, pe facebook, cu stupoare, că-mi place chiuloasa. Da, e drept că n-am vrut să mor proastă și-am studiat internetul ca să aflu câte ceva despre chiuloasa asta. Dar de aici și până să-mi placă, mi se pare cale lungă. Cu toate astea am aflat că-mi place. Și cu asta basta. Și au aflat și toți cei care sunt prieteni cu mine pe facebook.
Amuzant e că vă tot relatez despre cât de mult sau de puțin îmi place chestia asta de la mașină, dar nu v-am spus nimic despre ea, mă refer la ce rol are, la cum arată ș.a.m.d.  Vă dau un sfat: internetul vă stă la dispoziție.
Despre belly dance ce să spun: e mișcare, voie bună, dureri de spate, crampe în picioare, un suc sau o limonadă, servite la barul de peste drum, cu fetele... că despre unduirile din șolduri, despre mișcarea brațelor, freamătul umerilor, nu am prea multe de spus... dar, fără îndoială, încerc... Ce mai merită spus e că voi încerca și de acum încolo.

duminică, 20 ianuarie 2013

Lectura ... o joacă? Da, poate așa a și fost, o joacă, pentru că așa cum zice și Moni, mi-a umplut orele, zilele, nopțile; nu mă săturam de citit. Carte după carte, poveste după poveste, întâmplări după întâmplări... emoții, trăiri, pățănii pe care într-un fel le trăiam și eu odată cu personajele din carte. Am început să citesc așa din clasa întâi, mă fermecau basmele, cu grozăviile lor, cu zâne și ilene cosânzene, cu zmei și feți frumoși, cu mere de aur și cai năzdrăvani.
Citesc Particule elementare de Michel Houellbecq. Nu e cu zâne, nici pe de parte, e cu oameni care-și caută drumul în viață, da, e despre căutări, despre eșecuri, despre așteptări, nereușite, ratări, împăcări, despre viață, așa cum o știm și noi. Dar e foarte bine scrisă, e captivantă (deși o tot citesc de ceva timp, nu mai e ca în vremurile pe care le evocam mai-nainte, când citeam o carte într-o zi) și vorbește despre adevăruri știute sau bănuite de noi toți, într-un fel tranșant și rațional. Am mai citit de M. Houellbecq, în urmă cu câțiva ani, Posibilitatea unei insule. Îmi place cum sună în franceză: La possibilité d’une île.  E aceeași insulă despre care vorbea și Lumi, insula noastră pe care, dacă nu suntem atenți, n-o găsim niciodată, pentru că trecem pe lângă ea și o ratăm.
Nu provoc pe nimeni la lectură, nu recomand nici o carte, sunt convinsă că fiecare, într-un anume fel, propriu, își găsește calea, prietenii, cărțile pe care să le citească, filmele care-i trezesc emoții, timpul necesar pentru toate astea și multe alte care ne pot bucura viața.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Amintiri ... nu cele îndepărtate, din vremea copilăriei, a școlii, a anilor de demult ... nu, din cele mai recente ...
Cu cinci ani în urmă, în primăvara anului 2008, cineva, ca o luminiță, m-a provocat să iau lecții de conducere auto, cu convingerea că îmi va place. Eu nu eram așa convinsă, ba mai mult, eram neîncrezătoare, temătoare și, aparent, împiedicată, stângace. Nici soțul meu nu avea altă părere. Totuși, am răspuns provocării. M-am înscris la școala de șoferi pe care am început-o efectiv prin iunie și-am terminat-o în august. Eram exact așa cum bănuiam, cum credea și tovarășul meu de viață că sunt: total nepricepută. Prima zi la volan: o experiență haioasă, de neuitat. Tremuram toată, nu înțelegeam nimic, țineam măinile pe volan, piciorul stâng înțepenit pe o pedală (s-a dovedit că era ambreiajul) și, într-o parcare din Rogerius, printre tiruri sau alte mașini staționate acolo, am rotit mașina de câteva ori, fără să înțeleg ceva din manevrele pe care le făceam (asta dacă am și făcut ceva, ținând cont de faptul că și instructorul avea acces la două pedale). A doua oră de ”instrucție” n-a fost mai clară pentru mine; printre mașini în trafic, cu șoferi grăbiți, iritați, nemulțumiți, care claxonau, driblau sau ce mai făceau ... numai o începătoare, neștiutoare, temătoare, tremurândă, nu avea ce căuta ... Dar nu m-am lăsat. Și m-am tot dus, m-am tot dus, până am epuizat orele și-am dat examenul, la fel de temătoare, de pierdută, oarecum mai puțin neștiutoare (între timp ceva tot s-a prins și de mine, măcar aranjatul scaunului, a oglinzilor și pornitul mașinii). N-am reușit să întorc mașina pe drum din trei mișcări, poate nici din cinci, era să intru cu ea-ntr-un stâlp și polițistul m-a oprit, că-i părea rău de mașină și m-a oprit și din drumul spre permis. Așa că am luat-o aproape de la capăt. Dar nu m-am lăsat. Din joacă. Alte ore de instrucție, parcă puțin mai îndrăzneață, mai încrezătoare. A doua oară, trei mișcări mi-au ajuns ca să întorc mașina. Iar parcarea cu spatele mi-a reușit din prima, doar roțile (încăpățânatele!) au rămas întoarse, gata s-o pornească spre dreapta. Dar ce mai conta? Era mașina în parcare? La locul cerut? Da. Așa că mi-am primit permisul.
Acum mai trebuia să-l conving pe Mihai. Proba asta a fost cea mai grea. Chiar dacă el a sperat că-l voi convinge din prima. Și uite așa, ce-am început în 2008, am terminat tot în 2008. Eram, printre altele, posesoarea unui impecabil permis, alt document de ținut în sertar. A stat așa vreo doi ani. Abia în 2010 m-am hotărât: îmi cumpăr mașină, fie ce-o fi.
De-atunci mă folosesc de ea, cu emoție, dar și cu o oarecare plăcere.
Așa am răspuns la o provocare ...

din joaca

Ce fac acum?
Răspund la o provocare ... și, cam atât. Nici nu știu despre ce-aș vrea să scriu, de unde și cum să-ncep, spre ce doresc să mă-ndrept, ce anume urmăresc?
Dar oare trebuie să urmăresc ceva, trebuie să mă îndrept spre ceva sau să ajung undeva?
Mă simt ca prostul care crede că dacă a pus mâna pe pix și are-n față o coală albă, generoasă, de hârtie, e scriitor, care crede că dacă a întins pânza pe șevalet și are pensulă și vopsele, e pictor.

Încă de la început am decis s-o iau ca pe-o joacă. De-a v-ați ascunselea. Și tocmai de aceea, am ales cântecul celor de la Taxi: Ești iubibilă!