Lectura ... o joacă? Da, poate așa a și fost, o joacă, pentru că așa cum zice și Moni, mi-a umplut orele, zilele, nopțile; nu mă săturam de citit. Carte după carte, poveste după poveste, întâmplări după întâmplări... emoții, trăiri, pățănii pe care într-un fel le trăiam și eu odată cu personajele din carte. Am început să citesc așa din clasa întâi, mă fermecau basmele, cu grozăviile lor, cu zâne și ilene cosânzene, cu zmei și feți frumoși, cu mere de aur și cai năzdrăvani.
Citesc Particule elementare de Michel Houellbecq. Nu e cu zâne, nici pe de parte, e cu oameni care-și caută drumul în viață, da, e despre căutări, despre eșecuri, despre așteptări, nereușite, ratări, împăcări, despre viață, așa cum o știm și noi. Dar e foarte bine scrisă, e captivantă (deși o tot citesc de ceva timp, nu mai e ca în vremurile pe care le evocam mai-nainte, când citeam o carte într-o zi) și vorbește despre adevăruri știute sau bănuite de noi toți, într-un fel tranșant și rațional. Am mai citit de M. Houellbecq, în urmă cu câțiva ani, Posibilitatea unei insule. Îmi place cum sună în franceză: La possibilité d’une île.  E aceeași insulă despre care vorbea și Lumi, insula noastră pe care, dacă nu suntem atenți, n-o găsim niciodată, pentru că trecem pe lângă ea și o ratăm.
Nu provoc pe nimeni la lectură, nu recomand nici o carte, sunt convinsă că fiecare, într-un anume fel, propriu, își găsește calea, prietenii, cărțile pe care să le citească, filmele care-i trezesc emoții, timpul necesar pentru toate astea și multe alte care ne pot bucura viața.