Jocul cu mărgele

Mă joc în continuare. Ba comentând cele scrise de fetele ”bloggerițe”, ba înșirând mărgele.
Înșirând e prea puțin spus. Procesul tehnologic e complex, presupune mai mulți pași, vreo trei instrumente, ba chiar și un liniar și o lanternă, atunci când mărgelele, frumoasele, rotunde și poznașe, cum sunt uneori, îmi scapă dintre degete și... ia ghiciți unde găsesc de cuviință să se rostogolească: sub pat, în cel mai întunecat și îndepărtat loc. Și cum vă spuneam, fără să concep și, implicit, să utilizez un manual de mărgelit, de câtva timp încoace, m-am apucat de jocul cu mărgele. Și-mi place.

 Cam așa arată masa de lucru atunci când mă joc cu mărgelele de sticlă.
Am tot făcut brățări, broșe și lanțuri. Le-am făcut pentru cele dragi mie. Nici nu știu ce mi-a plăcut mai mult, să aleg mărgelele, încuietorile și alte piese, să le aranjez în fel și chip ca să ia forma cea mai potrivită, să le montez sau să le ofer în dar? Toate mi-au plăcut, în egală măsură și mi-au adus bucurie.
Să mă laud cu câteva dintre ele? Cu cele, câteva, puține, pe care le-am imortalizat cu telefonul mobil, căci celelalte, broșe, brățări, lanțuri, sunt la cele la care m-am gândit atunci când le mărgeleam.

Pare simplu, nu-i așa? Atunci când îți ciupești degetele cu unul dintre cleștișori sau când tai prea mult sau când nu-ți reușește cârligul de prindere și e fie prea mic, fie deformat, pare complicat. Dar acesta e jocul și partea frumoasă e că n-ai nevoie, nici de manual de ”implementare”, nici de norme de protecția muncii. Ești acolo, cu toate mărgelele și celelalte chestii în fața ta, și mintea începe s-o ia razna. Și vezi că mărgica verde se potrivește cu cea roșie, că ametistul e în largul lui lângă un aquamarin sau lângă un apatit, că jadul și coralul, nu mai vorbesc de cuarț, își găsesc cu ușurință locul în șirag.

Cam așa poate fi jocul cu mărgele de sticlă, când te apuci de mărgelit.